Într-o zi, pe la sfârșitul lunii februarie, Baba-Iarnă nu se mai vedea plecată din țară. Văzând toate acestea, Crăiasa Primăverii se supărase și îi zise:
– Auzi soro, de ce nu ai plecat încă de pe aceste meleaguri?
– Ha, ha, ha! Eu voi pleca doar atunci când voi dori!
– Asta înseamnă că tu îți dorești să rămâi veșnic aici, nu?
– Eu, aici, veșnic? Bineînțeles că nu, dar vreau să te supăr pe tine.
– Bine, atunci voi pleca eu în locul tău la Polul Nord și voi duce toată căldura cu mine, acolo.
– Polul Nord? Acolo îmi place mie cel mai mult, ce să cauți tu acolo?
Văzând că nu e de glumit cu Crăiasa Primăverii, Baba-Iarnă plecă la Polul Nord cu gând să nu se mai întoarcă. De la plecarea ei, totul a revenit la viață: iarba cea crudă, florile minunate, copacii înverziți, toată natura. În sfârșit, era primăvară. Şi, într-o minunată zi de început de martie, un ghiocel mic, firav și plăpând, de culoare albă ca laptele și înghețat, a răsărit pe câmp. Zâna Primăverii îl văzu și îl întrebă:
– De ce ești trist, firavă ființă?
– Pentru că îmi este frig și frică.
– Frig nu o să-ți mai fie în curând, dar de ce îți este frică?
– Mi-e teamă de ger și de zăpadă.
– O, micuț ghiocel, iarna cea rece a plecat, acum e primăvară, nu are de ce să îți mai fie teamă. Ghiocelul, auzind asta, se înduioșă de vorbele ei și, văzând-o atât de frumoasă și strălucitoare știu imediat că ea este Zâna Primăverii. Aceasta, suflă puțin pe el să se învioreze, apoi plecă. Peste câteva zile, câmpul s-a umplut cu ghiocei, iar Zâna Primăverii îi șopti firavului ghiocel, care acum era mare și frumos:
– Acum ai și companie, nu mai ai de ce te teme.
– Ai dreptate, acum nu mă mai tem de nimic.
Ghioceii s-au împrietenit unul cu celălalt și au făcut un mare ospăț în cinstea primăverii.
