În pădure
Să mă trezesc, de dimineață, spre începutul zorilor lăptoși,
cu gândul precis de a porni la pădure.
Sunt, evident, mirat, un pic năucit, că soarele întârzie s - apară,
iar cerul, fără soare, e grijuliu îmbrăcat în gri.
O pasăre mică, un sticlete, zboară deasupra ultimelor case,
apoi intră-n pădure, invitându-mă să străbat acest ținut misterios.
Deși se face tot mai mult lumină, pădurea are mereu misterul ei,
un mister special, secundă cu secundă, la începutul fiecărei dimineți.
Simți cum copacii se dezmiardă prelung, scuturând greutatea
nopții din fiecare frunză, iar firișoare de iarbă se-nclină tăcute,
sub tandra apăsare a stropilor de rouă.
Și mă opresc aproape de luminiș, unde desfășor hamacul,
fără grabă, îl intind între frasini…, crescuți acolo cu 4-5 ani în urmă,
atunci când gândul i-a chemat din tărâmurile de jos ale pământului.
Erau copacii mei, din suflet erau, și erau frați…, iar eu i-am învățat
să murmure lin, duios și departe, în timp ce, cuprins de hamac,
citeam întâmplări de demult...
