Anul acesta mi-a adus în dar un șir infinit de despărțiri. Tocmai de aceea am lăsat timpul să treacă, să pot să trec emoționațional peste cele întâmplate. M-am simțit pustiită. A fost probabil cea mai grea perioadă din viața mea. Tocmai de aceea nu am mai avut puterea sau curajul să scriu. Îmi era frică de refularea sentimentelor. M-am despărțit de doi bunici care și-au găsit liniștea într-o lume mai bună, m-am despărțit de facultate, de licență, de culoarea părului, de fosta eu. Lucrurile astea te schimbă fără să îți dai seama. Până la urmă noi suntem rezultatul experiențelor noastre și suntem continuu afectați de cei din jur.
Acum că am dat doi pași în spate și am privit din perspectivă, despărțirea nu e niciodată definitivă. Lasă amprente adânci în tine, ca și cum s-ar impregna în propriul ADN. Indiferent că despărțirea e una tristă sau benefică, rămâne ceva sedimentat: un cucon care nu poate să prindă aripi și să zboare. Mă agăț de aminitirile pe care mi le reamintesc de fiecare dată când nostalgia îmi dă o palmă peste față.
Și dintr-o dată, fără să îmi dau seama, m-am uitat în urmă și am zâmbit.
