Dimineața…
Era dimineața, devreme. Era duminică, la început de decembrie.
Afară ploua...Mă pregăteam să beau laptele firbințel, în care bunica
presăra, cu grijă, o jumătate de linguriță de scorțișoară, apoi
adăuga două lingurițe de miere..., era o minune !
În timp ce savuram, cu ochii închiși, firișoarele de abur cald,
ce se ridicau din cana mea, am auzit un ciocănit la geam.
Am deschis ochii, sau mi s-a părut că i-am deschis, iar acolo,
dincolo de geam, era un pițigoi mic, drăguțel și foarte zglobiu.
Am întredeschis prudent fereastra și l-am privit de aproape.
Priveam acel pițigoi, cu căpșorul albăstrui, pătat cu alb pe la
gușuliță, iar pe burtică desenat cu galben.
Doar aripile erau scăldate-n gri, pentru a părea mai serioase,
pentru că aripile erau foarte importante pentru pițigoi.
Deși are și el două picioare, pițigoiul mai mult zboară !
Am luat un biscuite de pe masă, l-am fărâmițat pe pervazul
de afară al ferestrei, apoi m-am întors la cana mea cu lapte,
la aromele deja știute, mereu seducătoare.
Pițigoiul a revenit și a tot ciugulit, ciripind, fărâmele de biscuite.
Apoi a zburat departe, nu înainte de a face o întoarcere scurtă către
fereatra mea, evident pentru a-mi mulțumi.
Iar eu simțeam ceva atunci, ceva simplu, ceva plăcut și învăluitor,
ceva ce uneori se numește... Fericire !
Fericirea, știe mai toată lumea, este o zână bună, și mereu zâmbitoare.
Ea ne pătrunde-n suflet și ne farmecă, dar nu mereu, ca să nu ne luăm
nasul la purtare și să uităm că mai avem și alte treburi, serioase !
