Explică, în două – trei enunțuri, motivul pentru care Calul îl va însoți pe Vlad în călătorie, valorificând
textul 2.

Textul 2
După vreun ceas de învârteală fără rost, Vlad hotărî să se oprească și să-și pună gândurile în ordine.
Trebuia să vadă ce era de făcut în situația dată și, mai cu seamă, să se decidă încotro s-o ia. Nu mai
apucă însă să-și pună nimic în ordine, fiindcă de undeva din spatele lui cineva îl întrebă:
— Te-ai rătăcit, Cărăușule?
Examină cu luare-aminte împrejurimile, dar nu zări pe nimeni. Pe nimeni care să poată vorbi, se
înțelege. Altfel, era plin de necuvântătoare în jur. Unele dintre ele chiar stranii*. Văzu păsări care păreau
prea mici sau gângănii și flori luminoase, care parcă-și fereau petalele din calea pașilor lui, șușotind între
ele. Unde mai pui că aproape de el zărise chiar și o mârțoagă. Arăta a cal, dar animalul, sărmanul, era
atât de slab, de-ți făcea mai mare mila.
Vlad se îndepărtă, sperând în sinea lui că nu îi vorbise totuși calul. Mai ales că lui titlul de Cărăuș nu-i
spunea absolut nimic.
— Stai puțin, că nu mai sunt chiar așa în putere. Te duci la Sânziene, nu?
— Da, îi răspunse politicos Vlad, neîndrăznind însă a-l privi. Trebuie să le duc vrabia asta, mai zise,
arătând spre pasărea care-i ședea atunci pe umărul drept. Știi cumva pe unde s-o iau?
— Nu ți-au spus Ursitoarele? se interesă, nedumerit, calul.
Puiul de om își făcu curaj și se întoarse spre cal, privindu-l țintă. Acesta se dădu înapoi cale de vreo
două copite. „Așadar, vorbesc cu caii!” își zise Vlad în sinea lui. [...]
— De unde știi unde am fost și încotro mă îndrept? Și, mai ales, cum de poți vorbi? îl întrebă cu glas
tare.
— Vorbesc fiindcă sunt un Cal Năzdrăvan, iar tu ai fost la Ursitoare pentru că așa se cade. Pe acolo
trec aproape toți Cărăușii înainte de a porni în marea încercare.
— Ce sunt ăștia, un fel de Feți-Frumoși?
— Desigur. Nu te-ai văzut de mult în oglindă ori... de ce mă întrebi?
Vlad se studie cu multă atenție. Și mare-i fu mirarea când văzu că acum era îmbrăcat cu alte haine.
În picioare purta niște cizme înalte și fine, din piele de căprioară, iar în loc de tricou avea o ie de borangic*,
cusută cu fir aurit, și-o mantie de catifea roșie, așa cum nu mai văzuse până atunci. [...]
— Frumoase straie*! necheză calul.
— Sunt Făt-Frumos?!... se minună băiatul, ușor ironic.
Calul îl privi chiorâș*.
— Păi, ce-ai fi vrut să fii? Zmeu?
Vlad începu să se gândească. Așadar, Ursitoarele îi dăduseră o nouă identitate. O față nouă, pentru
o lume nouă! O lume fermecată, în care nu mai avea hainele lui prăfuite de joacă, o lume în care era îmbrăcat ca un prinț și vorbea cu ființe fantastice. „Cum e cu putință?” se întrebă puiul de om, certându-se
parcă pe sine. Doar el știa bine cine este și cum îl cheamă! [...].
— Ești Cărăușul pornit să ducă Pasărea Măiastră la Sânziene. Andilandi, pentru cunoscători, îi spuse
calul, șoptit, dând din sprâncene parcă explicativ către pasărea de pe umărul băiatului.
— Ce să ducă?... mai apucă să murmure Vlad, cu ochii cât dovlecii, urmărindu-l din priviri cum se
învârtea în jurul lui în timp ce turuia întruna, ca o moară stricată. Stai odată locului, că amețesc!
— Iar eu, continuă mârțoaga, fără să se sinchisească* prea mult, sunt Calul tău Năzdrăvan.
Ursitoarele m-au rugat să te însoțesc și, bineînțeles, să-ți port de grijă. Deocamdată nu arăt eu cine știe
ce, dar stai să vezi cum m-oi preschimba după ce-ai să faci odată focul și-ai să-mi dai și mie niște jăratic*.
Mi-e foame! Ce e așa de greu de înțeles?