A fost odată un împărat ca toți împărații. Și a dobândit abia la bătrânețe un fecior, care, de cum
s-a născut, a început să plângă: și plângi... și plângi, dar nu așa ca toți copiii, să mai stea și el acolo, o
clipă, două, ca să răsufle și să se odihnească. Aș... plângea întruna, de să-și rupă baierele inimii și
nu alta. Acu', împăratul și împărăteasa au încercat a-l domoli cu fel de fel de vorbe drăgăstoase și
mângâieri, zadarnic însă. Atunci, doica feciorului de împărat i-a spus:
— Măria Ta, făgăduiește-i că i-o dai de mireasă pe Fata din Dafin! Poate o să tacă!
— Oare?! Întrebă împăratul cu mirare. Crezi, doică? Să încerc. Hai, taci, dragul tatii fecioraș, taci
că ți-oi da de mireasă pe Fata din Dafin, taci, dragul tatii!
Și iată că, la aceste vorbe, copilașul împăratului încetă dintr-odată plânsul, oftând obosit, și începu să
gângurească vesel. Împăratul spuse ușurat:
— Of, că mi-a scos peri albi, numai în câteva ceasuri! Da' tu de unde ai știut, doică, de Fata din Dafin?
— Iaca am visat întâmplarea asta, Măria Ta, răspunse doica, și văd că s-a potrivit visul, spre
binele nostru al tuturor