Prezintă, în 30 – 50 de cuvinte, efectul pe care îl are asupra autorului venirea acestuia la Bucureşti, la vârsta de patru ani.


Mă consider bucureştean get-beget, nu numai fiindcă m-am născut la Bucureşti, dar şi fiindcă am dovezi că strămoşii mei paterni, veniţi din munţii Pindului acum vreo 220 de ani, erau deja proprietari în Bucureşti în 1815. Asta-mi face aproape două veacuri. Iar dinspre mamă stau şi mai bine: am un document care atestă că strămoşul mamei, marele vistier* Bunea Grădişteanu, avea case în Bucureşti în 1658. Făcând media, cred că pot fi privit ca unul dintre cei mai vechi bucureşteni!


Atunci, să vă povestesc romanul meu de dragoste cu oraşul meu – de dragoste nefericită, bineînţeles.


M-am născut la Bucureşti la 31 august 1916, trei zile după intrarea României în război împotriva Austro-Ungariei. În actele mele scrie 18 august, că eram încă sub stilul vechi, cu calendarul iulian; ţin minte când s-a trecut la calendarul gregorian, aveam 6 ani – iar indicaţia asta greşită în toate actele mele mă supără: mă îmbătrâneşte cu 13 zile. [...] La sfârşitul războiului – tata murise între timp, cum am spus – maică-mea nu s-a întors îndată în ţară, ci a stat în seama bunicului până în vara anului 1920. Aşa se face că am descoperit deodată Bucureştii la vârsta de patru ani abia împliniţi şi am amintiri din acel moment rămase extrem de vii în memoria mea. [...] Nu erau ca astăzi zgomote de motoare. Nu. Era mai întâi ropotul cailor. Caii birjelor sau căruţelor, trap-trap, trap-trap... apoi strigătele vânzătorilor ambulanţi – mai întâi olteanul cu cobiliţa*, care vindea zarzavaturi, şi m-am întrebat multă vreme cum putea el să-şi câştige pâinea cu ce se găsea în cele două coşuri. Femeile ieşeau din case, el, dintr-o smucitură, sălta cobiliţa de pe umăr şi punea coşurile la pământ. Şi femeile se mai târguiau cu el! Venea apoi iaurgiul: „Iaurr... Iaurr... Lapte covăsituu...”. Şi ăl cu două bidoane mari de tinichea la capetele cobiliţei: „Gaz-benzin... gaz-benzin...”. Gazul era, bineînţeles, „petrolul lampant”, căci mai erau case unde nu pătrunsese electricitatea, iar benzina folosea gospodinelor în fel de fel de scopuri, de pildă împotriva ploşniţelor şi păduchilor.


Dar era mai cu seamă florăreasa. Auzeam de departe strigarea ei melodioasă: „Hai la garoafe... lalele... anatiitee”. [...] Şi chemarea se repeta, din ce în ce mai depărtată: „Hai la garoafe... lalele... anatiitee...”. Îmi mai cântă şi azi în urechi, după atâţia zeci de ani...


Neagu Djuvara, Amintiri din anii ’20, impresii din anii ’90, în volumul Bucureştiul meu


*vistier – (în Evul Mediu) titlu dat marelui dregător care avea în grjiă tezaurul ţării

*cobiliţa – piesă de lemn curbat, purtată pe umeri şi care serveşte la transportarea găleţilor, a cofelor, a coşurilor etc