Selectează din text cuvintele ce a aparțin următoarelor câmpuri lexicale Elemente vegetale animale elemente de relief sentimente
textul:
Pe muşchiul gros, cald ca o blană a pământului, căprioara stă jos, lângă iedul ei,
Acesta şi-a întins capul cu botul mic, catifelat şi umed, pe spatele mamei lui, şi, cu
ochii închişi, se lasă dezmierdat. Căprioara îl linge, şi limba ei subțire culcă uşor blana
moale, mătăsoasă a iedului. Mama îl priveşte, şi-n sufletul ei de fugarnică încolțeşte un
simțământ stăruitor de milă pentru ființa fragedă căreia i-a dat viață, pe care a hrănit-o
cu laptele ei, dar de care trebuia să se despartă chiar azi, căci vremea înțercatului ve-
nise de mult incă. Şi cum se uită aşa, cu ochi îndurerați, din pieptul căprioarei scapă ca
un muget înăbuşit de durere; iedul deschide ochii. Căprioara se îmbărbătează, sare în
picioare şi porneşte spre țancurile de stâncă din zare, printre care vrea să-l lase rătăcit.
Acolo, sus, e păzit şi de duşmănia lupului, şi de iscusința vânătorului, căci pe muchiile
prăpastiilor acelora numai ele, caprele, puteau a se încumeta. Acolo l-ar fi ştiut ca lângă
dânsa. Dar până la ele erau de străbătut locuri pline de primejdii. Căprioara îşi azvârle
picioarele în fugă fulgerătoare, în salturi îndrăznețe, să încerce puterile iedului. Şi iedul
i se ține voiniceşte de urmă; doar la săriturile amețitoare se opreşte câte o clipă, ca şi
cum ar mirosi genuna, apoi se avântă ca o săgeată şi, behăind vesel, zburdă de bucurie
pe picioarele subțiri ca nişte lugere.
Dar trebuiesc să scoboare, să străbată o pădure, ca să urce din nou spre țancuri. Căpri-
oara conteneşte fuga; păşeşte încet, prevăzătoare. Trece din poiană în poiană, intră apoi
supt bolți de frunze, pe urmă prin hrube adânci de verdeață, până ce pătrunde în inima
întunecată, ca un iad, a pădurii.
Şi-au mers mult aşa, până ce au dat în sfârşit de luminiş. ledul, bucuros, o ia înainte,
sărind. Dar în aceeaşi clipă căprioara se opreşte, ca de-o presimțire, adulmecând. în fața
ei, de supt o cetină, ochii lupului străluceau lacomi. Un salt, şi iedul ar fi fost sfâşiat. Atunci
căprioara dă un zbieret adinc, sfâşietor, cum nu mai scosese încă, şi, dintr-un salt, cade în
mijlocul luminişului. Lupul, văzând prada mai mare, uită iedul şi se repede la ea…
Prăbuşită în sânge, la pământ, supt colții fiarei, căprioara rămâne cu capul întors spre
iedul ei. Şi numai când acesta, înspăimântat, se topeşte în adâncul pădurii, căprioara simte
durerea, iar ochii i se tulbură de apa morții.​