DELIMITEAZĂ ÎN FRAGMENTE "Despărţirea lui Nils Holgersson de gâştele sălbatice,, după Selma Lagerlöf Nils Holgersson era un ștrengar de vreo paisprezece ani, înăltuţ şi subţirel, cu părul balai. Mare ispravă nu era de el: mai toată vremea dormea on mânca, apoi se apuca de tot felul de năzbâtii. Acesta întreprinde o călătorie minunată prin Suedia alături de gâştele sălba- tice conduse de Akka. Băiatul se sculă cu noaptea-n cap şi pomi pe coastă. Ajunse pe ţărm, către răsărit de satul de pescari Smyge, înainte de a se lumina bine de ziuă. Era singur-singurel. Intrase la gâscanul Martin şi încercase să-l trezească. Gâscanul nu voia să plece şi, fără a spune un cuvânt, îşi băgase capul sub aripă, adormind iar. Ziua se anunţa senină şi minunată. Vremea era tot ca ziua aceea din primăvara trecu- tă, când gâştele sălbatice veniseră în Scania. Marea se întindea calmă şi nemişcată. Văzdu- hul era liniştit, iar băiatul se gândea la călătoria plăcută pe care o vor face gâştele sălbatice. Nils era buimac. Se credea când spiriduş, când om. Văzând un zid de piatră de-a lun- gul drumului, se temu să treacă până nu se convinse că nu se aflau niscaiva fiare sălbatice ascunse la pânda lui. Pe urmă, începu să râdă de el însuşi, bucurându-se că era acum înalt, mare, voinic şi că nu avea motiv să se mai teamă. Ajungând pe ţărm, se lungi, aşa mare cum era, ca să-l poată vedea gâştele sălbatice. Era o zi neobişnuită de migrație a păsărilor. Pomiseră în zbor cu zecile şi cu miile. Din văzduh se auzeau strigăte. Băiatul zâmbea, gândindu-se că nimeni nu ştia mai bine decât el că pă- sările se chemau unele pe altele. 48 Veniră atunci în zbor şi gâştele sălbatice, în stoluri mari. - De n-ar fi gâştele mele care pleacă fără să-şi ia rămas bun de la mine! se gândea Nils. Tinea mult să le povestească ce se întâmplase şi să le arate că era iarăşi om. Veni atunci un stol care zbura mai repede şi striga mai tare decât celelalte. Inima îi spunea că acel stol era cel pe care-l aştepta. Nu-l mai putu recunoaşte cu uşurinţa cu care l-ar fi recunoscut cu o zi înainte. Stolul îşi încetini zborul şi începu să dea târcoale ţărmului. Băiatul îşi dădu seama că acela era. Nu înţelegea, totuşi, de ce gâştele sălbati- ce nu se lăsau la pământ, lângă el. Era cu neputinţă să nu-l fi văzut. Căuta să scoată un strigăt de chemare, aşa cum obişnuia să facă. Numai că limba i se împleticea acum. Nu mai putea să scoată sunetul de care avea nevoie. O auzi pe Akka, strigând în văzduh, dar n-o înţelegea. - Ce-o mai fi şi asta? se întreba el. Şi-or fi schimbat graiul gâş- tele sălbatice? Le făcu semn cu scufia şi alergă pe ţărm, strigând: - Aici sunt eu! Tu unde eşti? Cuvintele sale păreau mai degrabă să le sperie pe gâşte. Ele se înălţară tot mai sus, luând-o spre mare. Atunci, Nils întelese, în sfârşit, cum stăteau lucrurile: gàştele sălbatice habar n-aveau că el era om acum. Nu-l recunoşteau. Astfel, nu putu să le cheme, deoarece un om nu poate Din tainele cărţii 2 vorbi graiul păsărilor, nici nu-l poate înţelege. Deşi Nils se bucura că scăpase de vrajă, îi părea nespus de rău că, din cauza aceasta, fusese despărţit de prietenele sale de drum. Se aşeză pe nisip şi îşi acoperi faţa cu mâinile. La ce bun să se mai uite după gâşte? După câteva clipe auzi foşnet de aripi. Bătrâna mamà, Akka, nu se îndurase să ple- ce de lângă Năpârstoc şi se întorsese încă o dată. Văzându-l liniştit, îndrăzni să zboare mai aproape de el. Ceva îi deschise deodată ochii, lăsând-o să vadă cine era flăcăul acela. Atunci, Akka se lăsă lângă el. Băiatul scoase un strigăt de bucurie şi o luă în braţe pe bătrâna conducătoare a stolului. Celelalte gâşte sălbatice îl dezmierdau cu pliscurile şi se înghesuiau în el. Toate gågalau, felici- tându-l din toată inima. Nils le mulţumi pentru călătoria minunată pe care o făcuseră împreună. Deodată gâştele sălbatice amuţiră şi se îndepărtară de el. Parcă voiau să spună: Vail E om! Nu ne înţelege şi nici noi nu-l înţelegem! Atunci băiatul se ridică şi se duse spre Akka. Apoi începu s-o dezmierde. Acelaşi lucru îl făcu cu Yksi, Kaksi, Neljä, Viisi şi Kuusi, bătrânele gâşte alături de care călătorise de la in- ceput. Nils se depărtă apol de ţărm, ştiind că dorul păsărilor nu ţine mult şi voind să se des- partă de ele câtă vreme mai erau mâhnite de lipsa lui. Ajungând pe dâmbul ţărmului, se întoarse să se uite la stolurile numeroase care zbu- rau pe deasupra mării. Toate îşi strigau chemările, în afară de unul singur, care îşi continua zborul în tăcere, cât fusese el în stare să-l urmărească de pe uscat cu privirea. Stolul era bine rânduit şi zbura repede, gâştele mişcându-şi aripile cu toată puterea. Nils Holgersson le urmări cu un dor nespus şi mai că ar fi vrut să fie larăşi Näpârstoc, spiri- duşul, ca să poată călători peste mări şi ţări împreună cu un cârd de gâşte sălbatice, pe care-l îndrăgise şi de care se ataşase mult.​