,,Era odată la Bagdad, sub domnia strălucitului calif Harun-al-Raşid, un neguţător
bogat, care avea o nevastă bătrână și un fecior, Abu-Hasan, crescut până la vreo
reizeci de ani strâns de aproape în toate privințele. Neguțătorul a murit, și
Abu-Hasan a intrat în stăpânirea avuției pe care o grămădise tată-său o viață
întreagă. Fiul a făcut altfel de cum făcuse tatăl. În tinerețe nu căpătase niciodată o
para mai mult decât îi trebui ca să-și ducă viața; acum a pus de gând să cheltuiască
potrivit cu mijloacele pe care i le adusese soarta. Astfel, și-a împărțit averea în două
părți: cu o parte a cumpărat acareturi [...]; iar cu cealaltă jumătate, în bani sunători, a
notărât să se pună pe petreceri, încailea să-și destoarcă răbdările suferite sub
strășnicia în care-l ținuse tată-său până la așa vârstă coaptă [...]. În acest scop,
Abu-Hasan a strâns împrejuru-i o ceată de tineri de vârsta și de teapa lui, și de acolea
s-a gândit numai cum să-i facă a-și petrece vremea în chipul cel mai plăcut. Așadar
nu s-a mărginit la prânzuri și zaiafeturi cu mâncări și băuturi care de care mai rare și
mai scumpe; a mai adus și tarafuri de lăutari și cântăreții cei mai vestiți; și pe urmă,
dănțuitoarele și dănțuitorii cei mai aleși din orașul Bagdad.
Toate chefurile astea, din zi în zi mai costisitoare, l-au aruncat pe Abu-Hasan în
cheltuieli atât de nemăsurate, încât n-a putut-o duce așa mai mult de un an.
Cum n-a mai întins masă mare, prietenii s-au făcut nevăzuți; ba nici nu-i mai
întâlnea oriunde i-ar fi căutat, fiindcă fugeau de el îndată ce-l zăreau. [...]
Pe Abu-Hasan mai mult l-a mâhnit părăsirea din partea prietenilor decât îl
ncântase mai înainte semnele lor de dragoste. [...]
Odată, mâhnit, dus pe gânduri, cu capul plecat a intrat în odaia mă-sii. [...]
- Mamă, [...] vreau numai să încerc până unde pot merge prietenii mei cu
nerecunoștința. [...]
Abu-Hasan a și plecat; a făcut ce-a făcut și a găsit pe toți prietenii. Le-a arătat în ce
mare strâmtoare se afla și i-a rugat să-şi dezlege pungile ca să-l ajute. [...] Niciunul
dintre prieteni nu s-a lăsat înduioșat de vorbele lui frumoase, ba unii chiar l-au dat
afară. S-a întors acasă, amărât până în fundul sufletului."
I.L. Caragiale, Abu-Hasan. Rezumat