Nu mersesem niciodată pe bicicletă, nimeni dintre copiii din spatele blocului nu avea - şi nici nu visa să aibă - un lucru atât de scump și de prețios. Să te menţii pe cele două roți cu spite stralucitoare mi se părea un fel de levitaţie", o scamatorie, ceva imposibil pentru un om obişnuit. Imi doream cu ardoare, pe când ma jucam în Parcul Circului, sărind de pe-o bancă pe alta, nu să am bicicleta mea, dar măcar să se mute-n blocul nostru un copil cu părinţi bogați, care să aibă una. Poate că el ne-ar fi-mprumutat-o şi nouă din când în când... Cum ar fi fost să mă sui în șa și să-i dau drumul, pedalând, în josul aleli? Cum m-aş fi menținut în aer pe barele subțiri de metal? [...] Abia vara următoare aveam să-ncalec prima oară o bicicletă, într-o zi de vacanță în care am fost imposibil de fericit [...]. Mergeam cu mama prin Herăstrău, traversasem cu vaporașul pe malul celalalt. uitându-mă cum se răsfrânge-n lac Casa Scânteii, pe care o visam atât de des, care pentru mine era clădirea cea mai majestuoasă din lume, şi ne plimbam acum, de mână, pe nesfârşitele alei cu arbuşti ornamentali. Pe pajiști, câte-un păun cu capul albastru lucios, făcând ape la fiecare mişcare, îşi înfoia deodată coada cu ochi strălucitori, semicerc enorm de culori metalice, întinse una-ntr-alta. [...] Mergeam să ne dăm în roata mare, pe care o zăream deja la orizont, rotindu-se lent chiar lângă silueta de castel avântat a Casei Scânteii. În drum spre ea am depăşit gherete de dulciuri şi răcoritoare, vânzători de vată de zahăr tot învârtind beţigașul în cazanul lor nichelat, standuri de tras cu puşca în figurine mişcătoare... In mijlocul unui maidan pustiu, nisipos, la o margine de lume, am văzut deodată o bicicletă. A fost ca o viziune bruscă şi strălucitoare, mi-a oprit inima. Căci bicicleta stătea-n picioare, ținută de-o bará care-o ancora de un stâlp. [...] Am alergat acolo târând-o pe mama după mine. Paznicul, în cea mai ponosită uniformă vişinie, care răspundea și de niște călușei cu cai ciobiţi şi mâzgăliți, ne-a luat banii şi, în sfârşit, m-am putut sui în şa. Bara lungă de câțiva metri făcea ca bicicleta să se-nvârtă-n cerc în jurul stâlpului din mijloc, ca un cal priponit. Era minunat, nu mă puteam răsturna, şi pedalam, în fine, ca-n visele mele! „De douăzeci de ori", ne spusese paznicul, așa că m-am învârtit, numărând până la douăzeci, şi-apoi am mai vrut o dată, şi am plătit încă douăzeci de ture, dar a treia oară bărbatul [...] i-a spus mamei: „Poate să se-nvârtă cât vrea, că tot nu mai vine nimeni la ora asta." Și m-am învârtit acolo la nesfârșit, sub cerurile tot mai roșietice, o tură după alta, şi alta, şi alta, până când s-a-nnoptat, protestând de fiecare dată când mama se-apropia ca să mă oprească, [...] galopând mai departe în cercul îngust în care levitam fericit, la un metru deasupra pământului, simţindu-mă (ironie-a sorţii pe care-o știm cu toții atât de bine!) mai liber ca niciodată...
•Planul simplu de idei si cuvinte cheie• va rog mult dau si coroana si ma abonez​